-
Poveștile de vizavi
De mică îmi plăcea să cotrobăi prin casele oamenilor la care mergeam în vizită. Un gest nepotrivit, taxat de mama mereu. Invadam o intimitate. Spune-i asta unui copil și așteaptă-te să înțeleagă. Era o curiozitate de nestăpânit. O cercetare a vieții celorlalți, gândesc eu cu mintea de acum. Casa unui om spune multe despre el. Îmi plăcea sa ajung cu ochiul și pipăitul până în cele mai ascunse cotloane. Și luam la rând fiecare sertaraș, fiecare dulap, întrebându-mă la ce folosește gazdei mele fiecare obiect descoperit. Priveliștea pe care mi-o oferă fereastra de la bucătăria mea nu e plină de verdeață și răsărituri demne de fotografi avizi de mișcări ale…
-
Mirelo, te lepezi de Satana? Mă lepăd de Satana. Te lepezi de Satana?…
Distanțarea socială și fizică pe care o practicăm împinși de la spate, fără ca noi să simțim concret asta, de către rețelele de social media nu e deloc blamată. E conștientă, e asumată, e aproape cerută. Alienarea asta nu ne sperie câtuși de puțin. Suntem sclavii ei și ne ducem viața modernă de oameni liberi pas la pas cu ea. Panseuri d-astea filosofico-deduzină mi-au mai străbătut mie căpșoru’ de câteva ori, dar le-am trimis pe pustiu. Io sunt “regina la social media” cum zice prietenul meu Alin, râzând cu muci de eforturile mele de-a fi cool pe pereții altora. Nu știu de ce, nu știu cum, dar mi s-a insinuat…
-
Când visele devin realitate
Mai țineți minte ce vă povesteam în articolul Uan, ciu, fri, Pamela vrea copii? Cum mă izmeneam de mică în fața oglinzii și jucam toate rolurile pământului inventate și neinventate, încă?! Ore în șir de visat cu ochii deschiși la roluri pe care mi-ar fi plăcut să le joc, exerciții de mimică, așa cum mă pricepeam. Mama, toată copilăria mea, m-a alintat “actrița lu’mama”. N-am făcut nimic, odată ce-am crescut, ca să mă pregătesc așa cum trebuie pentru o carieră în actorie. Doar mă jucam și mă mângâiam cu scălâmbăielile și replicile scornite de mintea mea sau preluate din “Tânăr și neliniștit”, de exemplu. Dar a venit și vremea mea.…
