Să pășesc prin viață cu tocuri de 12 și trenciul fluturând în bătaia vântului să facă echipă de Oscar cu coafura proaspătă și impecabilă. Să car ghiozdanul cu Spiderman la 7.30 dimineața și să nu se vadă ca parte din outfit-ul meu, ci al copilului de 7 ani care calcă semi hotărât spre școală.

Superblog, ca să mă dau eu creativă până în rărunchi, e școala care te ia de mic pitic cu ciungă-n păr și te face să rupi drive-ul din tine.

Vai, Doamne! Am deschis blogul sa vad ce se mai intampla prin spate, ce pluggin-uri s-au mai actualizat, sa mai sterg niste “useri” care mi-au invadat casa asta, ca niste musafiri nepoftiti intr-o seara de vineri cand vreau sa ma uit la Romanii au talent, sa una, sa alta. Si mi s-a strans stomacul, pentru ca m-a incercat un sentiment de nefamiliaritate atunci cand am apasat asa, fara vreun gand, “add new article”. Wow! Ca si cum asta n-ar fi spatiul meu, ca si cum ma aflu intr-un loc strain.  Mi se pare ca a trecut o vesnicie de cand nu m-am mai tratat aici. Sa las sa se verse…