-
My personal challange (slăbitul)
Acum fix 2 ani și o lună aveam aproape 70 de kg. O balenă eșuată pe cărările urbane ale capitalei care cu greu se putea mișca, cu eforturi supraomenești își lega șireturile și cu un self-esteem la nivel negativ. Nu se mai putea. Cu motivația stăteam la fel de prost cum am stat pe partea asta dintotdeauna. Mă ghiftuiam cu tot ce prindeam, ca înainte de sfârșitul lumii. Dar, cumva, am reușit să mă urnesc în treaba asta cu slăbitul. În 3 luni am reușit să mă lipsesc de vreo 8 kg. Fiecare zi mă motiva. Îmi găsisem cheia spre succes. Să văd că se mișcă acul cântarului spre stânga…
-
Îngrașă-te-acum, întreabă-mă cum!
Eeee, dar cine vă vindea vouă gogoși (vai, Doamne, gogoși. D-alea umplute cu gem sau nu, nu, simple, împletite, cu zahăr pudră) cum că ar fi slăbit mult și că se simte mare divă?!Ce vorbești, Frantz, bag în mine ca-ntr-un spital. Orice și mult. Și mi-e o foame de lup d-ăla hămesit care n-a mai prins o căprioară de când era mic. Efectiv, zici că m-a ținut cineva fără apă și mâncare undeva-n captivitate și mi-a dat drumu’ acu’ între toate bunătățile pământului. Nu mă gândesc la fel de mult la nimic altceva, așa cum mă gândesc la mâncare. Seara, când mă pun în pat, ce planuri de viitor, ce…
-
Slăbește acum! Întreabă-mă cum!
Întotdeauna am fost o rubensiană. Picturile lui Rubens, cu femeile alea pline de colace, întinse într-o grație nebună pe cearceafuri aruncate-n scârbă pe sofa-uri, zici că-s poze cu mine (dacă m-aș fi țăcănit și m-aș fi apucat de poze nud). M-am învârtit toată viața între 60 și 70 de kg, cu o înălțime de 158cm. Închipuiți – vă. Îmi place mult de tot să mănânc. În general, prostii. Mâncare mai puțin. Era o vreme când o pungă mare de semințe și o sticlă de cola reprezentau meniul unui restaurant cu cel puțin 2 stele Michelin pentru mine. Meniu de seară, desigur. Deci nu sarmalele și fripturile mă strigau din farfurie.…
