Demult, în Bucureștiul comunist trăiau două femei. O soacră și o noră care urmau rețeta bine-cunoscută în cazul unei astfel de relații. Nu exista comunicare, nu exista toleranță, doar reproșuri și frustrări de o parte și de cealaltă. Soacra crescuse doi băieți pe care îi dăduse lumii și nu accepta nicio femeie ca fiind cea mai importantă în viața lor de adulți în afară de ea. Era mamă. Și nu avea puterea să conștientizeze că acum inima lor se împărțea.
Au fost certuri și scandaluri, Nora (așa o să îi spun în poveste) a avut de suferit umilințe și refuzuri repetate, chiar și însărcinată fiind cu nepotul Bellei (așa o să îi spun soacrei în poveste). Cumva, Nora găsea puterea să continue într-o căsnicie puternic afectată de intervențiile Bellei. Mai ales după ce a dat naștere fiului ei.
În momentul în care a apărut Radu, nepotul, Bella și Nora nu-și vorbeau. Nu se vedeau. Nu existau una pentru cealaltă. O relație rece, grea, inexistentă, aparent, dar cu trecut și prezent care le măcinau pe amândouă. Însă Bella, fără să știe și fără să vrea, îi făcea zilnic câte un cadou Norei.
Copilul era mic, iar Nora lucra la o fabrică într-o funcție care-i necesita prezența la serviciu mult timp în zi. Când ajungea acasă istovită de muncă, toate simțurile îi erau dezmierdate de mirosul de mâncare proaspăt gătită, de modul în care strălucea casa de curățenie, de zâmbetul propriului copil bine îngrijit, de căminul păstrat intact de către Bella. Bella ieșea pe ușă seara fără un cuvânt adresat Norei. Lăsând doar faptele. Lăsând să vorbească pentru ea tot ce făcuse peste zi.
Soțul și copilul Norei erau îngrijiți cu o meticulozitate și o dăruire pe care numai o mamă și-o bunică le pot avea. În fiecare zi Bella alerga însuflețită să ajungă la ora fixă la casa Norei. Pentru că Nora pleca la serviciu și îi lăsa ei casa cu cele două suflete de îngrijit. Fără să știe și fără să vrea, Bella îi făcea câte un cadou în fiecare zi Norei. Și Nora știa. Și i le recunoștea. Și îi mulțumea. În suflet. Pentru că cele două femei nu-și vorbeau de ani.
Timpul a trecut și Bella a îmbătrânit. Era frumoasă ca o bunică din povești. Cu dragoste imensă pentru copii și ochi ageri și corecții aplicate adulților atunci când greșeau. Rămăsese singură și avea nevoie de cineva să o îngrijească. La cine să apeleze?! Nici prin gând nu-i trecea să apeleze la Nora, femeia pe care a disprețuit-o, care i-a furat fiul și cu care nu vorbea de ani și ani. N-a fost nevoie. Nora a invitat-o să locuiască în casa ei. Era rândul ei să îi ofere căminul cald și îngrijirea pe care ea i le oferise cu mulți ani în urmă fără să știe. Era rândul ei să îi facă câte un cadou în fiecare zi. Doar că Nora știa că face asta și își dorea. Era modul în care îi mulțumea pentru tot ce făcuse pentru ea, fără să știe, fără să vrea.
15 ani a îngrijit-o Nora pe Bella, bătrână acum, foarte bătrână. 15 ani în care casa s-a învârtit în jurul nevoilor Bellei: cea mai bună mâncare, cel mai confortabil pat, cea mai călduroasă camera iarna și cea mai răcoroasă vara. Cele mai îndelungi și relaxante băi și cele mai importante momente ale familiei petrecute împreună.
Nora îi mulțumea. Îi era recunoscătoare. Își jurase cu 15 ani în urmă că o va îngriji atâta timp cât va fi nevoie, îi va oferi cele mai bune condiții în drumul spre final. Va fi acolo. Acum era rândul ei să alerge pentru pregătirea meselor pentru Bella, era rândul ei să-și schimbe programul în funcție de nevoile ei. Era rândul ei să o asculte atunci când Bella simțea nevoia să vorbească.
Bella a trăit 94 de ani. Până astăzi. Iar Nora o plânge.
Astăzi și-au luat rămas bun 2 femei care s-au iubit fără să știe, fără să vrea.
