Autoportretul gospodinei ca alergătoare de cursă lungă

Când spun că sunt gospodină, se cheamă că am o părere extrem de bună despre mine. Nu vă gândiți că am o casă brici, cu totul pus la punct, cu miros de levănțică ițit din fiecare ungher și figiderul plin de bucate alese. Că nu e deloc așa. Mă autoititulez așa pentru că altfel nu știu cum aș putea să-mi zic. Sunt o femeie (întreținută) care stă mai mult acasă, merge la un job-plăcere de 2 ori pe săptămână câte 4 ore și, în rest, e frunză-n vânt. În ceea ce privește casa și treburile gospodărești…pfff…mi-e o silă de îmi vine să plâng când trebuie să mă apuc de curățenie. Suntem 3 în casă și toți dezordonați. Cu mâncarea stau bine. Măcar cu asta. Fac la 2 zile, că trăiesc alături de doi bărbați (unul mic și unul mare) care trebuie hrăniți bine. Deci doar de-aia-s gospodină. Ce să-ți povestesc….

Mica îndesată cu tendințe de îngrășare și sportul

41 de ani fac anul ăsta. 41 de ani în care am fentat orice formă de efort fizic cât am putut de bine. Cu scutiri pentru orele de sport, cu tot felul de explicații (că mie îmi crește pulsul și de-aia nu pot să fac cardio, că asta e, n-o să fiu niciodată o sportivă). Am urât din tot sufletul probele de rezistență de la scoală. În afara faptului că profu’ de sport era de gașcă în afara orelor (în excursii), uram tot ce ținea de cele 2 ore pe săptămână în care ne punea la muncă fizică. M-am târât până la vârsta asta împăcată cu gândul că n-o să fiu niciodată fit. Nu toată lumea are acest destin. Nu toată lumea e făcută să arate bine, să facă plajă în costum din două piese. Și m-a mângâiat gândul că o să fac tot ce pot să fiu, măcar, deșteaptă. O deșteaptă grăsună. Dudulană, cum zice mama.

În ceea ce privește alergarea, am fost tot timpul împotriva ei. Mi se părea horror să mă auto-suspun unui astfel de chin. De ce? Pentru ce? Mă știam extenuată și campioană la înjurături nerepetate pe minut după un simplu sprint spre autobuzul cu șofer mojic care apăsa accelerația fix când eram eu în dreptul ușii și o alergare în parc de 1 km mi se părea SF. Le admiram, în plimbările mele agale pe malul lacului Tineretului cu copilul de mână, pe cele care lăsau urme de sudoare la fiecare trecere razantă pe lângă noi. Le admiram, dar le și ocăram în sufletul meu: ia uite, dragă, ce să-ți spun?! Bine că arăți tu bine după ce te dai de ceasu’ morții-n fiecare zi ca fraiera. De când n-ai mai băgat în tine un ecler, o felie de tort însiropat cu 1 kil de zahăr? Știți cum e: aș fi vrut și eu pătrățele, da’ să se pogoare Isus cu ele din cer și să mă fericească pe abdomen. Timp în care eu să bag în mine ca-ntr-un spital.

Ideea de bază e că n-am făcut niciun fel de sport până la această onorabilă vârstă care marchează debutul epocii decadenței fizice inevitabilă. Nada, niente, nothing. Și atât, că atâtea traduceri ale lui nimic știu.

Filmul motivație și cutia cu înghețată

În ultima vreme o luasem pe arătură cu greutatea. Urât de tot. Vreo 65 de kg la 1.58m. Închipuiți-vă. Daaar noutatea, față de alte dăți, era că nu-mi păsa absolut deloc. Băgam și mă bucuram, defilând mândră cu colacii în jurul taliei în drumurile mele până la piață și-napoi. Dulciuri, semințe, pâinică proaspătă cu unt și dulceață și câte și mai câte.

Într-una dintre zile, când Matei era la grădiniță și eu n-aveam chef de curățenie, am dat drumul unui film de pe Amazon Prime – Brittany runs a marathon. După un caz real, subiectul este ușurel, de duminică – o grăsană care nu avea deloc grijă de sănătatea ei și de ce băga în gură (foarte asemănător personajul cu subsemnata) ajunge să alerge la maratonul din New York. Eu am vizionat filmul ăsta devorând o cutie de înghețată cu praline Nirvana. Atât de mare era gradul de nesimțire în care mă scăldam. Aia alerga de-și dădea duhul pe ecran și io hăpăiam la înghețată fără pic de remușcare.

După filmul ăsta, la vreo 3 zile, timp în care nu înțelegeam de ce îmi tot apărea in minte ideea că ar trebui, măcar, să încerc și eu să alerg, mi-am pus niște adidași total nepotriviți și m-am dus în parc. 3 km. Cu pauze (de mers rapid) la fiecare 500 de m. Hopaaa…stai așa că n-am murit. Sunt vie și, mai ales, energică. Andrei îmi propune să îmi iau niște încălțări potrivite și un echipament, că poate mă mai îmbolduiește și asta. Bun, zic. Da, ar fi o idee. Și dacă asta a fost prima și singura dată când alerg, mă duc în colanți la piață, ce-are?! Îi fac uniformă de gospodină wannabe fit și doar wannabe.

Zeul pătrățelelor

• 

• 

• 

Zilele au trecut și, pe 12 iunie 2021, s-a împlinit o lună de când alerg. N-am reușit în fiecare zi, dar nu au trecut mai mult de 2 zile consecutive de pauză. Primii 2 km sunt cei mai grei. Grei cu draci. Iadul. Îmi vine să mă întorc acasă la fiecare pas, să nu mai alerg niciodată în viața mea. Să rămân grasă și fericită. Dar, cumva, Zeul pătrățelelor pe abdomen mă împinge de la spate cu promisiuni de siluetă nevisată în viața mea de gurmandă sedentară indolentă. Și, zi după zi, îmi dobor propriul record cu câte 2-300 de metri. Nici nu vreau mai mult. Nici nu-mi trebuie. Pentru că rămân perplexă în fiecare dimineață, după alergare. Mă uit în oglindă și mă scuip să nu mă deochi de perseverentă și hotărâtă în demersul meu ce sunt. Astăzi îmi scria pe instagram o prietenă și mă întreba dacă acum un an m-aș fi gândit că o să alerg 9 km într-o zi, dintr-o bucată. Păi nici acum 2-3 luni nu mi-ar fi trecut prin cap… E un drog. Un drog bun pe care numai cei care aleargă îl simt. Care te face să te ridici din pat la 6 dimineața, deși ai mai băga niște somn, să te echipezi și să îi dai drumul.

Iar Murakami? Iar, cu motivație. Și un semi-maraton

Iar prietenul meu japonez. De ce prieten? Pentru că umblă la motivație. Și cine te motivează să devii mai sănătos și să evoluezi se numește prieten. În cartea lui Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă sunt zeci de pasaje motivaționale. Omul ăsta a alergat în fiecare zi peste 25 de ani. Pfoaaaa. Și vorbește despre schimbările psihice și fizice pe care le aduce alergarea. Despre îmbunătățiri constante și evoluție. Am devorat-o. Pentru că mă regăsesc în tot ce zice: cum autodepășirea e mai importantă decât comparația cu oricine altcineva, cum setarea obiectivelor cât mai clar și concret te ajută să vrei în fiecare zi mai mult, să te autoevaluezi cu ochi critic și să îmbunătățești.

La orice vârstă ai ajunge, atâta timp cât ești încă în viață, tot o să descoperi mereu lucruri noi despre tine

Haruki Murakami – Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă

Alții au, poate, cu totul alte surse de motivație. Competiții, premii, habar n-am. Însă la mine ar fi chiar culmea să mă raportez la astfel de lucruri, în condițiile în care acum 3 luni rupeam canapeaua de lene și semi-depresie cu pungii de semințe și ciocolăți (ciocolate) la metru îngurgitate cu o viteză demnă de cartea recordurilor. Cum să mă compar cu alții? Cum să nu fie, de fapt, o competiție cu mine? Cu Mirela care vegeta cu bale la gură și înjura cu invidie, în gând, toate fitnessistele care depuneau efort zi după zi să arate și să se simtă bine…

Sunt mândră tare de mine și, pentru că spuneam mai sus că am nevoie de obiective clare și un punct către care să mă îndrept, mi-am pus în cap să mă antrenez în fiecare zi pentru semi-maratonul din București (4-5 septembrie). Nu știu cât o să pot să fac din cei 21 de km. Habar n-am. Nici nu-mi pasă la momentul ăsta. Ce trebuie să fac e să mă asigur că în fiecare zi depun efort pentru a fi în stare să zic că sunt pregătită. Să știu că m-am ocupat temeinic de treaba asta. Rezultatul de atunci e mai puțin important la momentul ăsta.

Ce îmi aduce alergarea?

7 kg în minus într-o lună și jumătate. Am ținut și dietă low-carb, dar 7 kg în timpul ăsta e mult. Și bine.

Mi se întrevăd și mie niște urme timide de mușchi pe abdomen și picioare. Timiduți dar hotărâți să-și ocupe locul.

Energie. Nu am glumit deloc când spuneam mai sus că acum 2-3 luni eram în semi-depresie. Eram o legumiță care abia se târa pentru treburile zilnice. Fără chef, fără energie. Acum sunt high. Mi-e drag de mine și de pofta cu care fac lucrurile. Îmi vine să fac 15.000 de lucruri odată, am idei, planuri.

Țintă. Așa funcționez. Dacă n-am un punct de atins, mă pleoștesc. Și acum 2 luni s-a terminat Spring SuperBlog. Iar eu nu știam ce să fac cu mine. Cu urma de energie care mai rămăsese, cu rutina impusă de concurs….Nu mai aveam țintă.

Un lucru însă îl pot spune cu siguranță. Până îmi recapăt senzația aceea de mulțumire că am alergat bine, o să particip la maratoane, fără să mă las descurajat.

Haruki Murakami – Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă

Drag de mine. Daaa, mi-e drag de mine. Că mă ridic din pat în fiecare zi și mă supun efortului ăsta. Că, deși îmi vine să renunț, n-am făcut-o până acum. Că în fiecare zi îmi bat câte un record. Că alung gândul că azi nu pot, de fiecare dată. Că mă scot de fiecare dată din mâzga minții și-mi dau treabă de făcut. Că sunt conștientă în fiecare zi că depresia e la colț și doar fiind în alertă și luând acțiune am putere asupra ei.