Etichetă: blogger

Femeia la 40 de ani (o femeie)

O caracteristică mai pregnantă a unei femei aflată în pragul celei de-a 40 de primăveri prinse în buchetul vieții, așa cum scrie pe felicitările cu sclipici și 2 flori pictate-n vază, este disperarea. Soră cu nebunia. Subit, în vocabularul nostru apar, foarte des, cuvinte ca fleșcăit, atârnat, lăsat, sleampăt, buhăit și câte și mai câte epitete d-astea de-ți înalță spiritul, că altceva… Numa’ bisturiu’ o mai poate face.

Ei, da, sigur, există și doamne care se regăsesc atât fizic, cât și psihic la vârsta asta și care „embrace” tot ce le-nconjoară și care își acceptă corpul cu toate imperfecțiunile lui. Sunt. Și ne-o spun și nouă. D-aia vreau și io să iau ce iau ele…că nu merge așa, treaz, practic, conștient că te duci la vale, să imbreis. O merge după ce-ai făcut El Camino, după sute de sesiuni de mătănii, după ani de terapie axată pe imbreisu‘ ăsta, că știi că vine, e la ușă vârsta, așa că te-apuci de acceptare pe la vreo 35, când încă mai mergea și fără costum cu totul pe plajă și cu sutien fără cel mai strong push-up.

Eu nu m-am apucat de terapie din timp, și când am făcut-o, am avut altele de rezolvat, ca să n-o iau frumos, elegant, pe miriște. Mătănii n-am făcut, El Camino e cu efort fizic, cu de-astea… Nuuu. Deci, n-am făcut nimic ca să… Imbreis. Bun. Păi și-acu’ cine-și toarnă jumătate de sticlă de ser de întinerire pe ochi, ca să-ngrașe purcica pe ultima sută de metri?! Cine plânge în oglindă și se tânguiește, aoleooo, aoleooo?! Cine conștientizează și se jelește că nu mai merge fără abdomene, genuflexiuni și măcar 2-3 ridicări de gantere mici, hai, mici, de 1 kg?! Cine umple telefonul de aplicații de rețete KETO și-și pune brățări fit, să-i măsoare mese, efort fizic, să-i dea targete, să-i facă viața, ce să mai?! Că și-ar pune 3 pe-o mână și 3 pe alta!

O fac. Nu pot să mă imbreis, deocamdată. Și am o vagă senzație că atunci când momentul ăsta va veni, o să fie după o luptă d-aia… Cu morile de vânt, practic, că nu te pui cu gravitația. Și o să fie cu bag picioarele care mai face ceva, că mi-e o foame de-aș mânca și urechi de centaur și am obosit și…whatever, vreau să zac și să mă imbreis mâncând treijdemii de eclere! Sper, doar, ca momentul ăsta să vină când deja m-apuc de goblen, când e vârsta de-mpletit cu ochelarii de aproape pe nas și cu televizoru’ dat tare pe știri. Până atunci vreau să fiu Xena!

Acesta este un pamflet, pentru că, de fapt, eu sunt împăcată cu mine, mă accept până în străfundul cel mai profund al celulelor corpului, sunt una cu my inner self, de fapt, râd ca proasta la mine în oglindă, de frumoasă ce sunt și tânără, în floarea vârstei, ptiu, să nu mă deochi!

Sursă foto: Pinterest

3

Sevraj în #mypersonalchallenge

Au trecut 12 zile de chin. Și, oricât aș lucra cu mine, nu pot să mă opresc din numărat zilele de dietă. Mi-ar fi plăcut să mă dau silfidă acum și să vă trântesc o poză cu alte 2 kilograme date jos, dar ar însemna să umblu la cântar, fix ca-n piață la Obor. Tot 2 mari și late sunt înregistrate la pierderi. Mă uit în oglindă și mă mint că parcă la față se vede c-aș fi slăbit mai mult. Andrei, ca să nu îmi iau câmpii de tot, mă încurajează și el cu un „parcă și la burtă se vede și, poate, și la mâini”.

Adevărul e că sunt tot acolo unde eram acum 6 zile. Fiecare seară e cu pofte de zici că sunt posedată de zeul ciocolății (ciocolatei pentru corectitudinea filfizonilor). Aș mânca și varul de pe pereți dac-ar fi dulce. Și momițe de porc, dac-ar fi unse cu cremă de vanilie. Mă uit la ceas și număr minutele până când încep ritualul de culcare cu Matei, că atunci încep să nu mă mai gândesc atât de tare la biscuiții cu fulgi de ciocolată pe care i-am luat pentru copil de la Mega și sunt gata oricând să uit de poftele lui și să mă înfig în cutie, ascunsă în debara. Că, dacă trec de astea, salvarea vine. Mă culc. Și mâine e o altă zi. Sunt zâna dietelor fără carbohidrați, sunt ambasadoarea nerecunoscută a vieții low-carb. Sfătuiesc prietene care vor și ele. Le trimit aplicații cu rețete organizate pe momente ale zilei. Ce să mai, sunt mentorul femeilor în căutare de siluete smulse din reviste glossy. Toate astea, în fiecare zi, până pe la 19.00-20.00,când începe să urle în mine ursoaica înfometată care visează platouri de eclere cu ness și amandine și brioșe.

M-am ținut tare până acum. E mult mai greu decât acum doi ani. Sau așa simt, cel puțin. Bine, și eu sunt mai bătrână cu 24 de luni în care corpul a început s-o ia la vale. Cu un junghi în dreapta, cu un colac apărut în locuri nelocuite de vreunu’ până la vârsta asta. De-ale bătrâneții, maică…

Eu mă mai străduiesc. Că parcă am simțit c-o să vreau s-alunec în păcat și de-aia m-am anunțat cu surle și trâmbițe în spațiul internaut. Să mă fac de rușine dacă renunț. Să intru-n pământ de ocările voastre și să știu că trebuie să merg mai departe. Așa, șontâc, șontâc, cum oi putea. Dar vă spun, e muncă grea. Am mai văzut și „The Morning Show” cu Jennifer Aniston și Reese Witherspoon filmat în 2019. Ce-ați făcut, doamnele mele? Păi una are 53 și una 43. Și arată de zici că acu’ urmează să dea BACU’ (dacă au temperatura sub 37.3, ăfcors). Exagerez, sigur. „Au filtre pe față, Mirela!”, mă liniștește Andrei care știe la ce tertipuri se apelează în cinema și TV. Or avea, dar carnea aia tare pe ele tot cu nemâncat și sală și toate unsorile și unturile date pe corp a ajuns să fie așa. Zici că se îmbăiază zilnic în lapte de cimpanzeu bengalez și se ung cu lacrimi de privighetoare.

Nu mă las. Mă țin tare în foamea mea de lup. Și-o să înving. Că eu ca mama balenelor nu mă prezint pe plajă la 2 mai, să mă invite domnii săriți de 65 de ani veniți cu cortu’ să joc o partidă de table cu ei, ca o bunicuță grăsuță și amabilă ce par eu când pășesc pe nisipul fierbinte în drumul către o merdenea cu mult foietaj.

Doamne ajută și alungă demonii ghiftuirii necontrolate! 🙆‍♀️

0

1 an de Gălăgieîncap.com

Acum fix un an, dintr-o disperare de a scoate din mine toate gândurile care-mi populau capul și protestau să iasă, am început să scriu în puiu’ ăsta de blog. Pui a rămas și acum, dar, începe să meargă, ca un bebeluș care are nevoie de timp și răbdare ca să o ia singur la pas. Așteptările au fost 0. Nu voiam decât să pun undeva, în cuvinte, haosul care mă bântuia zi de zi.

Am scris vrute și nevrute, verzi și uscate, și voi ați citit. Toate stângăciile și deasa lipsă de inspirație au fost trecute cu vederea. Pesemne că ați simțit că mi-e greu, de multe ori, să mă adun și să fiu coerentă. Am fost rea, am dat-o pe glume, de multe ori, am fost vulnerabilă, dar nu m-am abătut de la sinceritate. A fost o formă de terapie care, alături de varianta clasică, de a merge la un terapeut, a funcționat foarte bine.

În anul ăsta au trecut pe aici 6648 de oameni. Pfoaileeei. 😳 Vizualizări au fost aproape 10.000. Deși le văd în fața ochilor, statisticile astea sunt dintr-un alt film pentru mine. Și de-aia vă și sunt recunoscătoare. Pentru că, să fim serioși, eu nu scriu, practic, nimic. Scriu ce-mi trece prin cap, ce mă apasă până la durere, ce mă bucură. Nu-s specialistă în nimic, ca să pot umple spațiul ăsta cu informații folositoare, practice, pentru voi, așa cum scrie la cărțile de blogging. Dar, până la urmă, când am stat eu să mă împiedic de ce spun regulile?! 🙂

O să scriu în continuare. În primul rând, dintr-un egoism cu care trăiesc zilnic. Să îmi fie mai bine, să am un loc de dat cu capul. Dacă se va nimeri să fie ceva ce vă place să citiți la o cafea, e minunat.

Vă mulțumesc! ❤️

0

#Mypersonalchallenge. 6 zile mai târziu.

2 kg în 6 zile. Ar fi bine, dacă nu mi-aș dori din tot sufletul să se topească cu viteza luminii orice urmă de grăsime în plus din corp și să mă și tonifiez de la mama natură, așa, nefăcând nimic, stând, poate, și lâncezind la seriale.

Dar cum ce visez eu e departe de orice scenariu real și de om cu toate țiglele pe casă, 2 kg zic că e bine. La un calcul scurt, în 3 luni ajung unde trebuie. Că ele se dau jos acum mai repede. La început, pentru impresie artistică, pleacă câte 2-3 pe săptămână. Și dup-aia stai și muncești și te căznești să mai scapi de câte unul pe săptămână. E greu. Greu tare. Asudezi în conceperea meniurilor, lucru care te ajută sau te pune pe butuci cu nervii. Și știm că o cură de slăbire, oricât de bună ar fi, nu funcționează dacă nu ești odihnit, destresat, zen. Dă, știu, în condițiile astea mai slăbește bunicu’… Treaba e că atunci când te-apucă pandaliile de nervi sau îți pică ochii-n gură de somn, ți se face foame. Ai ronțăi ceva, să mai uiți de lume, te-ai ghiftui puțin. De aceea e bine să fii odihnit și să alegi perioada de cură luând în calcul mai ales asta: cum stai cu căpuțu’.

Ce fac eu în încercarea asta de-a zice adio kilogramelor în plus:

  • Nu mai mănânc după ora 18.00-18.30, indiferent la ce oră mă culc (dacă mă seacă la inimă foamea sau pofta de orice, pun niște lămâie într-un pahar de apă și-l sorb ușor, ca pe licoarea vieții
  • Nu mai mănânc ce știu eu că sunt carbohidrați: pâine, cartofi, orez, paste. Sunt convinsă că intră mai multe în categoria asta. Dar nu stau să caut, că v-am zis că nu stau bine cu stresul. Le-am eliminat p-astea și sunt mulțumită.
  • Nu mai beau sucuri. Până să încep să slăbesc, acum 2 ani, în cealaltă tură de slăbit, beam în fiecare zi 1 litru de Coca-Cola. Era o dependență acolo. De pe 1 mai 2018 am renunțat de tot. Nu-i mai știu gustul de 2 ani. Și nici nu doresc să mi-l reamintesc.
  • Nu mai mănânc dulciuri. Aici e buba. Dar, ca să nu mă frustrez și ca să nu mai adaug motive în plus de stres și nemulțumire, îmi permit 1 dată pe săptămână să mănânc ceva dulce (ecler cu ness, în principiu sau înghețată)
  • Încerc să fac mișcare. Ce să zic, încerc, nu știu cât reușesc. Am alergat în parc jumătate de distanță din cât mi-am propus (ocolul lacului Tineretului) și m-am dat bătută. A început să mă înțepe în piept, mă luase cu leșin, a doua zi am fost semi-legumă. Nu mă las, totuși, și fac pe păturică, în incinta apartamentului, niște abdomene, 2 genuflexiuni, acolo, și 5 ridicări de gantere.

Ce fac și, poate, n-ar trebui, dar data trecută a funcționat bine:

  • Nu mă deprim dacă arată cântarul la fel timp de 3-4 zile la rând
  • Nu mă simt vinovată dacă mănânc dulce într-o zi în care nu era în plan s-o fac. Ba chiar mă iert și îmi promit ca data viitoare să încerc să mă lupt cu poftele mai abitir
  • Nu mă înfometez. Mănânc dimineața, la prânz și la 17.00, cu gustări sau nu, între ele.
  • Îmi repet în gând că nu trebuie să renunț sub nicio formă dacă vreau să nu mai fiu grasă și cu celulita doldora și să arăt și eu omenește, că bate 40 la ușă și nu mai e cale de întoarcere. Merge. Merge bine asta. 🙂

Ce, credeți, că nu am vrut să renunț în astea 6 zile de 46578 de ori? Ohohooo, și încă cum. Mă vedeam îmbuibându-mă cu toate mâncărurile grase, frumoase, gustoase, cu toate dulciurile la mine pe masă, așteptând să le înfulec. E nevoie de voința unui centaur ca să treci peste momentele astea. Și e minunat când vezi că nu cedezi tentațiilor. Eu mă premieze în gând. Cu vorbe. D-alea înălțătoare, de-am citit eu la cărți că fac bine la cap. Eu le zic. Dac-o fi ceva de capu’ lor…sau al meu… Om vedea.

0

Două palme peste ochi și trecem pandemia

Am feed-ul rețelelor de socializare plin de postări ale oamenilor care traversează perioada asta BINE. Vorbesc despre proiecte, despre organizarea zilelor pe ore pentru a face față #workfromhome, atașează poze cu laptop-uri în bătaia razelor de soare și cu cănile de cafea lângă, aterizate, parcă, din marile cafenele bucureștene. Oameni mulți care au idei. Care-s creativi, care gândesc și acum limpede și pot și funcționa.

Sunt invidioasă și mă și enervează haștagiștii ăștia senini și aparent neatinși de starea noastră, a celorlalți, care de-abia deschidem ochii dimineața, după ce nu i-am închis toată noaptea. Refuz categoric să cred că există vreun om care e 100% zen în situația asta sau că există vreunu’ a cărui viață nu a suferit nicio modificare.

Dar îi admir. Și-aș vrea și eu.

Aș vrea să nu mai umblu bezmetică prin casă, fără nicio noimă, fără vreo treabă anume. Adică mi-ar plăcea să nu mai pară holu’ maică-mii loc de promenadă în ospiciu. Mi-ar plăcea să nu mai întreb de 5 ori pe zi ce zi e mâine și să mi se strângă sufletu’ când aud același „miercuri” de fiecare dată.

Să știți că mi-e rușine c-am simțit un pic de ușurare când s-a prelungit starea de urgență. M-am bucurat, în sinea mea, ca să am timp să slăbesc la loc, că mănânc ca Joiana (mi-a revenit repede pofta de mâncare), să nu ies din bârlog chiar vai steaua mea. Să încep să fac mișcare nu numai până la frigider și-napoi, să pot să dau și io ochii cu lumea.

Așa că-mi dau următoarea temă (proiecte și #workfromhome nexam pentru mine, că nu e cazu’):

  • Cum ar fi dacă n-aș mai tranzita curtea, pur și simplu, și m-aș bucura, dracu’, de ea și de soare și de pomi înfloriți și de pui și de verdeață și de viață…
  • Cum ar fi dacă aș realiza că sunt copii care n-au pus piciorul pe trotuarul din fața blocului de 30 de zile și care nu zic nici pâs când mamele lor le explică de ce sunt „sechestrați” la vârsta lor, între 4 pereți, fără să știe până când.
  • Dar cum ar fi dacă m-ar trăzni gândul că noi facem ceva dulce în fiecare zi, de zici că, de când ne-am izolat, sărbătorim Paștele, că Paștele ține anu’ ăsta 2 luni, și sunt familii care-și numără seara ce le-a mai rămas din salariul trecut, ca să știe ce pot să cumpere pentru mâncare a doua zi…
  • Cum ar fi dacă m-aș bucura de pământul de sub unghii înainte de-al spăla, știind că am săpat după spanac proaspăt să-l arunc în oală și am plantat arpagic…
  • Cum ar fi dacă mi-aș da două palme peste ochi și mi-aș târî curu’ afară în fiecare dimineață și i-aș mulțumi lui Dumnezeu pentru toate zilele în care suntem sănătoși?! Și poate fac și 2-3 genuflexiuni, dacă tot sunt acolo…
  • Cum ar fi dacă m-aș gândi cu speranță și bucurie, cu recunoștință și încredere la perioada de după și aș îngropa frica de tot, știind că, dacă sunt sănătoasă fizic și la căpuț, o să fiu în stare să muncesc și să fac bani să trăim…

Ăsta-i planu’! Io vă zic: m-apuc de el de mâine dimineață, că, deocamdată, am o pâine d-aia bună la dospit și nu vreau să-i ratez degustarea.

0

Jurnal de #stamîncasă – 3

Acum 3 zile am plecat la mama, ca să mă pregătesc temeinic pentru sărăcia care ne va paște pe toți și să-nvăț, din timp, să pun, înainte de toate, mâna pe sapă. O să fie un training serios, pe module. După ce învăț să pun mâna pe ea, o să urmeze modulul „cum să dai cu sapa”. Apoi „cum să plivești”, „răsaduri – solar sau nu”, „arpagic pentru o toamnă cu tocănițe asigurate” etc.


Deocamdată, sunt la partea de pregătire. Mă uit pe geam la cum bate vântul, mănânc, dorm, mă pregătesc atât fizic, cât și psihic pentru academia de ieșire din criză. E încă frig și, oricât ar urla în mine nevoia de dezvoltare profesională, oricât de mult m-ar chema pământul, n-am cum. Că e frig. Înțelegeți.

Aștept ziua de joi, cu vreme caldă și soar’li sus, pă cer, ca să ies și să m-apuc de treabă, să anihilez gândurile-astea care mă bântuie și să-mi taie pofta de știri și de panică. Să dau din mâini și capu’ să intre pe lockdown. Să nu mai știe, să nu mai vadă, să nu mai audă.
Să intru pe pilot automat și să îi mulțumesc lui Dumnezeu că are grijă de noi, chiar și-așa, bătuți în cap cum suntem, să lucreze mâinile și inima să se odihnească.

Vreau să mă culc și să mă trezesc la vară, când lumea o arde la terase, în papuci, cu berile-n bot și cu inimile sus. Vreau să mă trezesc trează, lângă oameni treji!

0

Jurnal de #stamîncasă – 2

După 6 zile de izolare, cu ieșit doar pentru pâine, 1 dată pe zi și uitat muuult și luuung pe balcon/geam, Matei a zis: mami, când se termină virusul? Că nu mai pot să stau în casă.


Am luat hotărârea să ieșim departe de lume, pe câmp, practic, pentru o gură de aer. Și am mers pe un câmp de lângă București, unde nu era nici țipenie de om. Cu mașină parcată în spatele blocului și aruncat în ea ca-n filmele cu urmăriri, am plecat cu pachețel de picnic. Săracu’ copil ne-a întrebat dacă facem picnic undeva, înăuntru. 😔


Am luat și pisoiul. 🙈
A fost minunat. Eliberator. Am jucat fotbal, ne-am plimbat cu bicicleta. Mai mult ei, că eu nu prea știu s-o manevrez. S-a urcat pisoiu’-n copac și ne-am rugat de el să coboare vreo juma’ de oră…

Ce voiam să zic, de fapt. Creierii-s un pic mai bine. Dar suntem oripilați de cât de multă lume e pe străzi. La șuete, la stat ciorchine, aiurea-n tramvai, la vorba, la… Ce rahat or mânca ei în grup.


Înainte să ieșim, pentru că la noi pe stradă lumea e relativ cuminte, foarte puțini pe străzi, eram încântați de nivelul de înțelegere al românului și nu pricepeam de ce se urlă peste tot că oamenii nu stau în casă. Pentru că nu stau, de fapt.


Băi nene, noi nu stăm în casă decât cu armata la ușă. Egoismul, prostia, inconștiența sunt prezente în zilele astea mai mult decât oricând.
Pe român nu-l obligă nimeni, beeeei, ați auzit?! NIMENI! să facă ceva. Păi ce?! Românu’ e prost?! Nu știe el că totul e o conspirație?! O prostie…

Mi-e milă de noi.


Celor care stau în casă le mulțumesc și le împărtășesc teama de necunoscut și toate schimbările de stare de zilele astea.

0

LA VITA E BELLA

„La vita e bella” e filmul meu preferat. Din toate timpurile. Dând la o parte tragicul fir al poveștii, care m-a urmărit mult timp, mesajul lui a ajuns la mine încă de dinainte de a se naște Matei.

Acum, cu atât mai mult, îmi dau seama că ce transmite e o selecție importantă de idei prezente azi in cele mai titrate cărți de parenting. Conectarea cu copiii tăi și transformarea momentelor petrecute împreună în povești și jocuri. Nu doar că dezvoltă creativitatea, mintea, în general, a copilului, sensibilitatea, puterea și responsabilitatea. Dar îl relaxează și îl apropie și pe părinte de cel căruia i-a dat viață. E un film vechi, dar cu o poveste și idei actuale și acum și mult timp în viitor.


Mi-ar fi plăcut să fiu la fel de creativă în jocul cu Matei, cum sunt în toate celelalte lucruri pe care ele fac. Sau poate sunt, dar oboseala, alergătura, treburile zilnice și drumurile care, efectiv, mă omoară, îmi diminuează considerabil fluxul de idei creative atunci când e vorba de joacă. Sunt aproape convinsă că lucrurile vor sta altfel atunci când voi sta mai mult acasă, voi face lucrurile pe îndelete și voi fi și odihnită.

Scutul lui Captain America făcut din capac de oală


Andrei compensează cu brio toate lacunele mele pe partea asta. Râdea odată și zicea că el crede c-a fost mamă într-o viață anterioară și c-a avut vreo 4 copii. Și e posibil ca așa să fi fost. Pentru că naturalețea cu care face lucrurile cu Matei, modul în care îl îngrijește, de multe ori mai bine decât o fac eu, creativitatea în joc și conectarea cu Matei, sunt o dovadă în sensul ăsta.


V-am mai scris eu că sunt incapabilă să impun reguli. Și că lucrez la asta. Andrei o face. Prin joc. Totul e o cercetare, o aventură, o descoperire. Găsește corespondențe din cele mai neobișnuite, dar foarte educative în tot ce îl învață pe Matei. E magie în îmbrăcatul pentru grădiniță și în drumurile pe care le fac împreună.

Harta de la noi de acasă până la țară, la bunici. (Matei urma să plece cu trenul, cu soră-mea)

Mă surprind uneori că mă încearcă sentimente de gelozie. Aș vrea și eu să am ideile și spontaneitatea lui. Să construiesc și eu povești minunate la care Matei să participe cu același entuziasm cu care o face cu el. 🙂

Vulcan construit. Lava e din 2 șosețele roșii


Și are grijă și de mine. Când pic lată de oboseală, mă trimite la culcare și preia frâiele cu totul. Oricât de obosit ar fi. Facem, cumva, cu rândul. Și îi sunt foarte recunoscătoare.

La vita e bella! Certo che si! ❤️🙂

NIMIC

N-am mai scris în același ritm în care o făceam la început. La cursul de blogging pe care l-am absolvit cu mare încântare, pentru că am primit o grămadă de informații noi și folositoare, ni se spunea că scrisul se antrenează. Că trebuie să scrii mult și bine. Orice.

Numai că eu, așa cum mă gândesc de 100 de ori înainte să pun ceva pe social media (că-s poze, că-s panseuri din puțul gândirii), așa fac și cu postările pe blog. Motivul nu e neapărat acela că nu vreau să mă judecați, ci că mă gândesc că aveți și voi gălăgia voastră în cap cu răsfrângere asupra vieții, încât dacă bag o prostie doar ca să fie scrisă și să-mi exersez eu creativitatea, nu fac altceva decât să încarc feed-ul. Al canalelor social-media și al creierelor voastre. Degeaba.


În ultima perioadă am avut și o stare așa … De alergătură fără țintă, practic. Cu lucruri care trebuie făcute, rezolvate, puse la punct. Și asta mi-a anihilat orice gând. Gânduri aveam, da’ se zbăteau în gălăgie. Nu puteam să pun degetul pe niciunu’. Și fugeau, bineînțeles. C-au și gândurile astea personalitatea lor, nu-i chiar așa simplu.


Plus că am frici și îngrijorări. Cu viruși, cu rezolvări de situație, cu viitor, cu copchil, astea…


La volan mai am timpul meu de gândire. Dac-aș fi deșteaptă, m-aș înregistra zicând panseurile pe gură, ca să le transcriu după. Dar nu sunt chiar atât de isteață și, în plus, uit. Uit că m-am gândit să mă înregistrez. Mi-aduc aminte înainte să adorm, seara, când iar nu pot să le scriu sau să le înregistrez, că e Matei lângă mine pe care tre’ să-l asist până adoarme. Sau mă asistă el pe mine. Că mi se întâmplă des să adorm înaintea lui. Și uit. Iar. Până a doua zi dimineață nu mai e nimic din ce-a fost în cap. Sunt altele. Pe care nu le pot nota, că tre’ să fac treaba prin casa în contratimp, să mă pregătesc de muncă sau să gătesc. Pe budă nu stau cu zecile de minute, deci nici asta nu e o variantă…


Creativitatea mea e sortită pieirii în ritmu’ ăsta.


M-am mai trezit eu pe stradă deschizând notițele din telefon în stația de autobuz și balotând cuvinte după cuvinte, doar-doar când oi găsi puțină liniște să pot să le pun cap la cap. Nț. Uit care-a fost ideea în stația de autobuz.


Mi-am dat seama că am câteva perioade pe an în care sunt într-o cursă nebună cu viața. Alergatură, nebuneală, task-uri. Fără nicio fărâmă de consistență. Fără scop. Scopul e supraviețuirea mea și-a celor dragi și înaintarea în timp orbecăind. Atât. Majoritatea perioadelor ăstora sunt iarna. Când parcă timpul trece DOAR ca să vină primavara și să ne-apucăm de treaba aia importantă. Cu sens și miez.

Cât mai am? 3 luni. Doamne-ajută la toată lumea!

Sursă foto: http://www.posterlounge.de

0

Mimozeta Turcuțeanu și tocilara

A fost odată ca niciodată Mimozeta Turcuțeanu. O ființă sensibilă, o fire plăpândă, cu mersul leganat și capul flexat într-o parte, care-și preumbla fizicul suplu pe catwalkul holurilor de liceu de cartier bucureștean.
Pe toată perioada liceului s-a zbătut puternic să facă față cerințelor. Neuronii strigau disperați să-i mai lase în pace cu atâta sforțare degeaba. Se străduia, mititica, dar nu se putea mai mult decât un 6-7 în catalog.

După liceu, a încercat să intre la o facultate cu profil real, dar n-a reușit. Într-una dintre serile de după eșec, i s-a arătat posibilitatea de a lua lecții private de la una dintre tocilarele clasei, pentru că bani de meditații cu un profesor nu avea. Nu-i plăcea deloc varianta asta.


Era suficient că trebuise să o suporte zi de zi, timp de 4 ani, pe grasa guralivă cu mâna ridicată în semnul victoriei, ca și cum toate orele făceau parte din vreo revoluție și ea era Ioana D’Arc cu toate notele de 10 agățate-n piept. Atâta bucurie avea și ea, grasa tocilară. Îi mai plăcea să se hlizească cu alte 4 ca ea, cu care împărțea zilnic 2 covrigi în pauză și să-l urmărească cu privirea pe Viorel de la A care nici nu știa de existența ei.


Mimozeta a stat în negocieri cu ea însăși nopți la rând și până la urmă și-a călcat pe mândrie. Toata scârba din lume i se aduna în rictusul pe care îl afișa în fiecare dimineață de sâmbătă, când bătea la ușa tocilarei. Cu aceeași scârbă protocolară punea cei 5 lei pe masa rece, de sticlă, la sfârșitul sesiunii de învățare.
Tocilara o conducea pe Mimozeta către ieșire cu aer de profesoară cu patalama și băga banii „munciți” la pușculiță, să strângă de-o carte nouă de Sandra Brown. Cultura la cultură trage.


N-a fost în zadar. Mimozeta a intrat la facultate. Altă lume, alte perspective. A aplicat, încă din timpul facultății, la diverse job-uri, până când unul de secretară a unui mare boss i s-a părut ei că i se potrivește cel mai bine. Nu știm, probabil nu vom ști niciodată, dacă în CV-ul gol contase experiența ei de catwalk de pe vremea liceului. Cert e că boss-ul i-a apreciat calitățile și a învățat-o toate învârtelile.


În tot acest timp, tocilara, care se zbătea în lupta cu kilogramele și cu pasiunea pentru McDonalds, frecventa plictisită cursurile unei facultăți cu promisiuni de viață de intelectuali pentru absolvenții ei.


Anii au trecut și Mimozeta face învârteli pe cont propriu. Acum e maestra șmenurilor în lumea bună, mare doamnă de capitală, cu afacere proprie și scheme proprii.
Viața i-a adus-o-n cale pe tocilară de câteva ori, în diferite conjuncturi. Nu o cunoaște. Nu știe cine e. N-a văzut-o niciodată. Pentru că scârba care o încerca în fiecare dimineață de sâmbătă timp de 1 an, cei 5 lei aruncați pe masa de sticlă pentru lecțiile predate fac parte dintr-o viață anterioară pe care a uitat-o.


Tocilara e grasă și acum, își vede de viața ei anostă și refuză, frustrată, să lăicuiască pe facebook pozele Mimozetei Turcuțeanu pline de #iwokeuplikethis și #myview. Ea-și vede de pijamalele ei pufoase cu bluza băgată-n pantaloni, să n-o tragă la spate, în care meșterește tocănițe și ciorbe, asistată de Jamilla, pe youtube.


Oare Turcuțeanca știe să-ncropească un ostropel, la o adică?

0

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: